Din cele mai vechi timpuri au existat încercări de a preveni bolile contagioase cu mortalitate ridicată, cum ar fi variola, cu o rată a mortalităţii de 30%. Într-un text din jurul anului 1500 î.e.n., există descrierea unui procedeu empiric de imunizare împotriva variolei (variolizarea), care îi este atribuit lui Dhanwantari, părintele medicinei vedice:
Se ia pe vârful unei lanţete lichidul pustulei şi se fac înţepături în braţ, între umăr şi cot, până când apare sângele; pe urmă se amestecă lichidul cu sânge, după care febra va apărea.
În secolul III î.e.n., în China şi India se practica o metodă de variolizare, folosindu-se un fel de liofilizat primitiv: se luau cruste de la bolnavi, se măcinau, şi pulberea obţinută se administra celor sănătoşi prin insuflaţie nazală. În Tibet, variolizarea se practica prin scarificare cu un mănunchi de ace înmuiate în lichidul pustulos. Metoda s-a răspândit în Asia. În 1718, lady Mary Wortley Montague, soţia ambasadorului britanic în Imperiul Otoman, descrie un procedeu similar de variolizare a copiilor, utilizat în Turcia. Îşi supune copilul acestui procedeu şi se preocupă de popularizarea lui. Metoda de variolizare prin scarificare s-a răspândit în secolul XVIII în Europa şi SUA. Variolizarea avea drept rezultat o infecţie mai puţin gravă, cu o rată a mortalităţii de zece ori mai mică decât cea asociată infecţiei naturale. Numărul de decese ca urmare a aplicării acestui procedeu era totuşi ridicat.
Şi în Ţările Române se practicau diferite metode preventive împotriva variolei. În Transilvania şi Valahia se practica un procedeu numit ultuire (var. altuire, oltuire): se scăldau copiii nou-născuţi în lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care aveau pe uger pustule de variolă. În Banat se practica o metodă de variolizare care a fost descrisă de italianul Francesco Griselini, în lucrarea sa din anul 1780, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei:
Acolo unde se ştie că în sat ori în vecinătate un copil ar avea vărsatul cel bun, numit de români „bubat ăl mare” sau erupţia cea mare, se cumpără de la mamă, potrivit vechiului obicei, substanţa secretată - de un creiţar pentru un singur copil, de doi sau trei creiţari dacă trebuie inoculaţi mai mulţi copii. Mai întâi se cercetează dacă bubele sunt de natură bună ori rea, numite de români „bubat ăl mic”, adică erupţia cea mică. Dacă se constată că sunt de natură bună, o astfel de pustulă este spartă cu un ac, iar substanţa se stoarce într-o cutiuţă de lemn tare, anume confecţionată în acest scop. Grăbind acasă cu această secreţie, ea este administrată în mai multe feluri: fie că se toarnă pe partea cea mai cărnoasă a braţului copilului care urmează a fi inoculat, frecându-se cu o bucată de pânză spartă, atâta vreme până ce porţiunea se înroşeşte şi se inflamează, fie că se produce o mică rană în acelaşi loc şi se varsă o picătură din otrava de bubat, legându-se apoi rana cu o bucată de pânză veche. Cu asta totul s-a terminat.
La sfârşitul secolului XVIII, pe când era ucenicul unui chirurg de ţară în Berkeley, Edward Jenner (1749 – 1823), observă că mulgătoarele de la ferme, care se îmbolnăveau de vaccină (variola vacilor, care produce o formă uşoară de boală la om, limitată la o erupţie pustuloasă pe mâini), nu se mai îmbolnăveau ulterior de vărsatul negru (variola umană). Jenner îşi continuă studiile medicale la Londra, sub îndrumarea profesorului John Hunter. Se pare că i-a vorbit profesorului său despre observaţiile sale, iar acesta i-ar fi replicat: Nu te gândi, Jenner, încearcă! Se reîntoarce în Berkeley pentru a practica medicina. În luna mai a anului 1796, la o fermă din împrejurimi izbucneşte o epidemie de vaccină (variola vacilor). Şi Jenner are ocazia să experimenteze un procedeu empiric, asemănător cu variolizarea, dar folosind lichid din pustulele unei femei bolnave de variola vacilor. Pe 14 mai 1796, el face două incizii mici în braţul unui băieţel de 8 ani, James Phipps, peste care aplică puroi colectat dintr-o pustulă a unei mulgătoare bolnave de variola vacilor. La locul inciziei s-a produs o pustulă asemănătoare celei din variolă, care s-a vindecat în scurt timp. Pentru a verifica eficienţa procedurii, şase săptămâni mai târziu, pe 1 iulie, Jenner îl infectează deliberat pe Phipps cu variolă umană, dar Phipps nu face boala. Încurajat de acest rezultat, Jenner repetă experienţa pe încă 8 copii, inclusiv fiul său, obţinând acelaşi efect. Întocmeşte un raport, pe care îl trimite la Royal Society. Raportul este respins, deoarece argumentaţia este considerată insuficientă. După mai multe experimente, Jenner îşi completează lucrarea şi o publică singur, sub titlul Anchetă asupra cauzelor şi efectelor vaccinei variolei, o boală care a fost descoperită în unele comitate din vestul Angliei, în special în Gloucester, şi cunoscută sub denumirea de „variola vacilor”.
Jenner a denumit vaccin substanţa folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca - vacă). El a denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală, reticentă la început, a sfârşit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid în Europa, deşi cauza bolii rămânea necunoscută. Cu toate acestea, vaccinarea a întâmpinat o serie de dificultăţi la începutul secolului XIX, legate de ruperea lanţului de propagare a vaccinului şi de transmiterea sifilisului, ca urmare a vaccinării prin metoda braţ-la-braţ. În 1805 se dezvoltă o nouă tehnică de producere a vaccinului (din piei de vite bolnave de variola vacilor), care înlătură pericolul contagiunii inter-umane cu alte boli. Această tehnică înlocuieşte treptat tehnica lui Jenner, vaccinarea braţ-la-braţ fiind interzisă în Anglia la sfârşitul secolului XIX.
În prima jumătate a secolului XIX vaccinarea rămâne o metodă empirică, cu aplicabilitate limitată la o singură boală: variola. Abia în a doua jumătate a secolului XIX, fenomenul capătă o explicaţie ştiinţifică. În 1857, Louis Pasteur demonstrează că bolile infecţioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute şi studiate. El formulează teoria germenilor patogeni în anul 1864. În 1876, Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) şi, în 1881, agentul TBC, (Mycobacterium tuberculosis). În 1880, Pasteur dovedeşte că se poate asigura protecţie împotriva bolilor infecţioase prin injectarea unor microorganisme atenuate în corp. După câteva probe reuşite pentru prevenirea holerei, antraxului şi erizipelului porcin, în 1881, Pasteur, împreună cu Emile Roux, reuşeşte să prepare primul vaccin împotriva antraxului şi, în 1885, primul vaccin împotriva rabiei, deschizând calea imunizării active fundamentate ştiinţific. În semn de omagiu faţă de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de vaccinare să fie extins la toate procedurile de protejare împotriva maladiilor prin inocularea unei substanţe externe.
Prin diversificarea vaccinurilor şi extinderea metodelor de preparare şi a gamei de boli acoperite, la sfârşitul secolului XIX apar primele programe naţionale de vaccinare. În aceeaşi perioadă se descoperă şi prima metodă de imunizare pasivă, seroterapia. În 1890 Paul Ehrlich, Emil von Behring şi Shibasaburo Kitasato reuşesc să folosească cu succes seruri imune contra difteriei şi tetanosului. Acestor studii de imunizare pasivă prin seroterapie le vor urma programe de imunizare activă prin vaccinare.
În 1896, Pfeiffer şi Kolle în Germania şi Wright, în Anglia, concep primul vaccin pentru uz uman împotriva febrei tifoide. Wright evaluează eficienţa vaccinării pe 2.835 voluntari din armata britanică. Rezultatele obţinute determină Armata Britanică să ia decizia de a vaccina toate trupele care se îmbarcau pentru Războiul cu burii, din Africa de Sud (1899-1902). După sfârşitul Primului Război Mondial, vaccinarea împotriva febrei tifoide, deşi nu era obligatorie, a fost larg răspândită în Armata Britanică.
În secolului XX, tehnicile de imunizare cunosc un progres fără precedent. În 1908, Albert Calmette şi veterinarul Camille Guérin încep să lucreze la obţinerea unui vaccin împotriva tuberculozei, pornind de la un tip de Mycobacterium bovis patogen izolat dintr-o leziune de mastită tuberculoasă a unei vaci. Prin pasaje repetate pe animale (reinjectări) la fiecare 3 săptămâni, timp de 13 ani, bacilul îşi pierde virulenţa, păstrându-şi însă capacitatea imunogenă. Vaccinul antituberculos pentru uz uman, cu bacil tuberculos bovin atenuat, este introdus în practica medicală în anul 1921, sub denumirea de vaccin BCG (prescurtare de la bacilul atenuat, numit bacil Calmette-Guerin). Folosirea lui se extinde rapid. În 1930, la Lübeck se produce un accident de vaccinare de proporţii: mor de tuberculoză 25% din cei 251 de copii vaccinaţi cu un lot de vaccin BCG contaminat accidental în laborator cu bacili tubesculoşi virulenţi. Accidentul postvaccinal este urmat de procesul Calmette, în care vaccinul BCG este incriminat iniţial drept cauză a deceselor. Eroarea este descoperită şi vaccinul BCG este reabilitat.
În 1923, Alexander Glenny şi Barbara Hopkins arată că formolul poate fi utilizat pentru eliminarea virulenţei toxinei difterice. În acelaşi an, Gaston Ramon descoperă că produsul obţinut prin tratarea chimică a toxinei difterice cu formaldehidă este lipsit de toxicitate, dar îşi păstrează puterea imunogenă specifică. Vaccinurile obţinute prin acest procedeu chimic de eliminare a virulenţei toxinelor sunt cunoscute sub numele de anatoxine (în ţările de limba engleză se foloseşte denumirea de toxoizi). Primele vaccinuri cu anatoxină au fost introduse de Gaston Ramon: vaccinul antidifteric (1923) şi vaccinul antitetanic (1927).
Dezvoltarea vaccinurilor împotriva febrei galbene (antiamarilice) a început cu izolarea, în 1927, a tipurilor Asibi şi franceze. Iniţial s-au dezvoltat vaccinuri inactivate, care nu au oferit rezultatele aşteptate. Ulterior s-au dezvoltat vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit eficiente.
În 1935, pornind de la un virus din tipul Nakayama izolat de la un pacient, s-a dezvoltat un vaccin împotriva encefalitei japoneze, pe creier de şoareci nou-născuţi. Vaccinarea a avut ca rezultat scăderea numărului de cazuri de îmbolnăvire.
După Al Doilea Război Mondial sunt descoperite şi intră în uz cel puţin 22 de vaccinuri. La sfârşitul anilor 1940 sunt disponibile primele vaccinuri împotriva tusei convulsive, boală numită şi pertusis. Sunt vaccinuri celulare, la a căror elaborare se lucra din anii 1930. La sfârşitul secolului XX vor fi descoperite vaccinurile pertusis acelulare, cu mai puţine riscuri şi efecte secundare. În prezent există tendinţa, în ţările dezvoltate, ca vaccinul celular să fie înlocuit cu vaccinul acelular.
În 1950, Koprowski testează pe om primul prototip de vaccin polio viu, dezvoltat pornind de la un tip viral de la şoarece. Primul vaccin comercializat împotriva poliomielitei a fost însă vaccinul poliomielitic injectabil compus din viruşi inactivaţi (VPI), descoperit de Jonas Salk. Vaccinul a fost dezvoltat pornind de la o tehnică de cultură a ţesuturilor pusă la punct de John Enders, Thomas Weller şi Frederick Robbins. La scurtă vreme Albert Sabin introduce vaccinul poliomielitic oral constituit din tipuri virale atenuate (VPO). Mult mai avantajoase ca preţ şi mai uşor de administrat, vaccinurile orale împotriva poliomielitei au larg fost folosite în campania OMS de eradicare a poliomielitei, permiţând eradicarea poliomielitei în multe ţări ale lumii.
În anul 1954, Enders şi Peebles descoperă virusul rujeolei (pojarului). Imediat după descoperirea virusului, Enders şi colectivul său demarează cercetarea vizând producerea unui vaccin împotriva bolii. La sfârşitul anilor 1950 reuşesc să producă un vaccin cu virus rujeolos viu atenuat, după pasaje succesive ale tulpinii virale Edmonston B pe diferite culturi de celule. Către jumătatea anilor 1960 apare un nou tip de vaccin, hiper-atenuat, premergător al vaccinurilor anti-rujeolice din zilele noastre. În prezent vaccinarea împotriva rujeolei (pojarului) se face cu vaccinuri vii atenuate, pentru producerea cărora se foloseşte una dintre cele 3 tulpini de virus rujeolos atenuat: tulpina Schwarz, tulpina Moraten şi tulpina Edmonston Zagreb.
În 1982 apar primele vaccinuri eficiente împotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen HBs colectat din plasma pacienţilor cu infecţii cronice. Ulterior s-au dezvoltat tehnologii recombinate pentru producerea antigenului HBs pe scară largă. Astăzi se folosesc vaccinuri recombinate, produse prin inginerie genetică la preţuri relativ reduse. Introducerea vaccinării profilactice de masă împotriva hepatitei B a fost recomandată de OMS din 1991. În ţările în care vaccinarea a fost introdusă în programele naţionale de imunizare, s-a înregistrat o scădere remarcabilă a incidenţei hepatitei B printre nou-născuţi, copii şi adolescenţi. Totuşi, hepatita B rămâne o problemă majoră de sănătate publică deoarece nu toate ţările au introdus vaccinarea obligatorie împotriva bolii.
În anii '90 au fost dezvoltate vaccinuri împotriva rotavirusurilor responsabile de unele gastroenterite infecţioase, frecvente la sugari şi copiii mici.
Programele de vaccinare în masă au avut un impact considerabil în medicina preventivă, contribuind la reducerea numărului de cazuri de difterie, tetanos, tuse convulsivă, rujeolă, rubeolă, oreion şi hepatită virală B în majoritatea ţărilor industrializate.
Eficienţa vaccinării este demonstrată prin dovezi statistice, care indică fără dubii o scădere importantă a numărului de cazuri de îmbolnăvire prin agenţi infecţioşi acoperiţi de vaccinuri, după introducerea vaccinării în masă. Cel mai semnificativ rezultat obţinut până în prezent printr-un program de vaccinare în masă a fost eradicarea variolei, recunoscută oficial de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la 9 decembrie 1979. Ultimul caz de variolă naturală din lume a fost înregistrat în Somalia la data de 26 octombrie 1977.
În prezent, există 26 de boli infecţioase care pot fi prevenite prin vaccinare, dar acest număr este în creştere. Sunt în curs de desfăşurare sute de proiecte de cercetare pentru dezvoltarea de noi vaccinuri. Poliomielita este în curs de eradicare, printr-un program al O.M.S., obiectivul propus fiind obţinerea certificării mondiale a eradicării poliomielitei, până la sfârşitul anului 2008. Chiar dacă acest termen se va prelungi, eradicarea poliomielitei va deveni, cu siguranţă, o certitudine în anii următori.
